Follow my blog with Bloglovin

La Mănăstirea Brâncoveanu

După cum reiese din titlu, am fost în Pelerinaj la Arsenie Boca cu Patriarhia Română. Acum, știu, e firesc, să se ridice câteva întrebări.

Cum și de ce? Simplu, am simțit că e ceva ce mă ajută spiritual și mental, că am nevoie de liniște, că vreau să înțeleg unele lucruri și să le văd cu ochii mei și să le simt pe pielea mea.

Păi și cum te rogi? Mă rog pur și simplu, câteodată în română, câteodată în engleză, câteodată în arabă (limba Coranului). În mai am fost la o meditație în retragere în care rugăciunile erau în pali, o limbă străveche, dispărută, vorbită în vremea lui Buddha. Sunt sigură că Dumnezeu nu se supără. Rugăciunea este, până la urmă, numai  formă.

Cum e în pelerinaj? Eu am fost deja la toate mănăstirile importante din țară, fie în excursie, fie în regim propriu. E prima dată când merg în pelerinaj și am ales unul scurt, de două zile, pe weekend și cu nu foarte multe mănăstiri pe itinerar. Întâmplător, sau nu, a fost weekend-ul 8-9 septembrie când se sărbătorește Nașterea Maicii Domnului, respectiv Sfinții Ioachim și Ana, chiar părinții Maicii Domnului.

Am plecat dimineața din Dealul Patriarhiei, de la Unirii. Pe drum s-au spus rugăciunile dimineții și, surprinzător, le țineam minte de la ora de religie de acum 20 de ani. Rugăciuni pentru drum. Foarte frumos, mi-a adus aminte de rugăciunea de călătorie care era recitată pe toate zborurile spre toate destinațiile, la fiecare zbor, la compania la care am lucrat. O rugăciune nu strică niciodată.

 

Prima oprire la Mănăstirea Caraiman din Bușteni

La poalele Masivului Caraiman, pe care se află Crucea de pe Caraiman despre care am aflat că are o lățime de 14 m. Cu o zi înainte, la cursul de croitorie am aflat că în medie, o deschidere de mâini are 1,4 m.

Mănăstirea Caraiman se află la poalele Masivului Caraiman

Maica Domnului i s-a arătat în vis părintelui Gherontie Puiu, care a înălțat mănăstirea, indicându-I locul unde aceasta trebuie ridicată. Întâmplător sau nu, în timp ce scriu acest articol aflu că weekend-ul acesta voi fi…tot la Bușteni.

Mănăstirea Caraiman

Am luat tămâie (că mir nu au), magneți cu îngeri (că îi întâlnim în mai multe religii și pentru că recent mă fascinează) și un mic card cu Arborele Vieții cu Iisus și cei 12 Apostoli (care chiar mă fascinează și pe care-l urmăresc în diverse religii, culture și semnificații). Acum, eu văd multe lucruri în arborele acesta. Văd multă simbolistică, văd numerologie, văd paralele de tipul 12 Apostoli – 12 Imami (din Islam). Oricum, bun de purtat în portofel.

Lumina se reflectă superb pe pictura murală de la Mănăstirea Caraiman

Am stat la slujbă, am admirat pictura din mănăstire, dar și chiliile, unde se poate sărbători Crăciunul, am dat niște pomelnice, am admirat orătăniile și animăluțele mănăstirii. Un loc de liniște și pace interioară.

Crucea de pe Caraiman nu se vedea din cauza norilor. La un moment dat îi arăt prietenei mele că a apărut. O admirăm și în scurt timp dispare din nou printer norii albi. Semne.

Am o droaie de întrebări în sacul meu cu de ce?-uri, dar prietena mea îmi spune te rog eu, dacă ai ceva întrebări mai controversate, pune-le la întoarcere, să nu ne lase pe aici. Adica, în pelerinaj este loc și pentru glume, că e pentru oameni.

 

Izvorul Părintelui Arsenie Boca de la Sâmbăta de Sus

Este în apropiere de Mănăstirea Brâncoveanu, într-o poieniță, într-un loc deosebit de liniștit. Înainte să ne îndreptăm spre mănăstire, s-au rostit câteva rugăciuni de însoțitorul de grup, iar una, chiar a Părintelui Arsenie mi s-a părut foarte plină de înțelesuri și deosebit de frumoasă:

“Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi, toată ziua, să mă lepăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, că nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată păcătuiesc în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus tină pe ochii minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind în noi inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţă în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai mila de noi şi pune foc temniţei, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân neputincioase.
Doamne, Cel ce vii în taină, ai mila de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre. Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumină prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţa Ta. Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie! Amin”

M-am așezat în iarbă pentru conectare cu Pământul și pentru reamintirea simplității vieții și a acelor momente când încă păstram inocența de copil. Am văzut gaze în covorul verde, dar și flori de câmp și brândușe mov.

 

Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus

E o bucurie să mă reîntorc la Mănăstirea din Sâmbăta de Sus, a doua mănăstire ridicată de Brâncoveanu, unde, în urmă cu mulți ani, am stat chiar și peste noapte. E o încântare să văd stiul brâncovenesc, unul dintre preferatele mele în arhitectura românească.

Aici am admirat biserica veche, stema familiei Brâncoveanu, boltele simetrice ce încadrează curtea, pictura pe nuanțe de turcoaz a bisericii noi, sculpturile în lemn și piatră, pictura ce reprezintă decapitarea brâncoveilor de la Constantinopole, am asistat la slujbă după răbdarea și interesului fiecăruia, am observat forma de octagon al locului de rugăciune din curtea interioară.

În biserica nouă se desfășoară nunți, iar eu cu prietena mea am mai fost la câteo slujbă, că știm de la Dragoș Argeșanu că se deschid cerurile și participarea la slujbă e asemănătoare unui duș energetic. Adică te curăță, carevasăzică.

Printre altele îi spun Iuliei că, pe cât de controversat o fi el, Argeșanu a trimis la și spre biserică mai mulți oameni decât mulți popi. Inclusiv pe noi. Am zis!

Martiriul Sfinților Brâncoveni

La iesire scrie Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu. Dedesubt e steagul României, o țară eminamente ortodoxă, cu toate avantajele și dezavantajele la pachet.

 

Cazare în Hunedoara

Ne-am cazat la un hotel din centrul orașului Hunedoara, pe unde ne-am și plimbat seara. Un oraș mic, liniștit și frumușel.

 

Mormântul Părintelui Arsenie Boca și Mănăstirea Pislop

Drumul spre mănăstire e frumos și peisajul e pitoresc, pot spune reprezentativ pentru România. Pe ici, pe colo, turme de oi cu oieri ce ne faceau cu mâna. Îmi place mult când văd un zâmbet sincer și bucuria vieții simple. Norocul ne-a urmărit și nu am asteptat mai mult de 20 de minute pentru mormânt. E foartă multă liniște în locul acela și se simte. Pe drum am cumpărat crini pentru mormânt. Oameni de tot felul cu motivații diverse.

Înainte să vină rândul meu a venit o femeie în scaun cu rotile. Eu de rugat, nu mă rog pentru lucruri concrete, ci mai filosofice. Pe scurt, n-am cerut nimic. Dar am mulțumit de 100 de ori când am văzut ce binecuvântare e să ai picioare sănătoase, ochi care văd, mâncare în fiecare zi.

În apropiere mai este o peșteră destul de greu accesibilă, dar până la care ne-am aventurat. Apoi am stat pe-o piatră și-am ascultat slujba de duminică, ce s-a desfășurat afară, într-o filigorie de lemn. Am luat mir și tămâie, am aprins lumânări. Ca tot omu’. Poze n-am făcut.

 

Mănăstirea Cozia

A fost ridicată de Mircea cel Bătrân în 1388, în Călimănești, pe malul Oltului.

Mormântul domnitorului se află în mănăstire. Aici am fost de mult ori, dar niciodată n-am știut că se poate ieși prin cuhnie pe pontonul din spatele mănăstirii, chiar pe malul Oltului.

 

 

 

 

Pe drumul de întoarcere s-au mai rostit niște rugăciuni, s-au recitat poezii și s-au cântat cântece laice. Am aflat mai multe despre viata Părintelui Arsenie Boca dintr-o piesă de teatru pe care am ascultat-o.

Una peste alta, a fost un weekend reusit, liniștit, petrecut cu rost, în aer liber, cu rugăciune – nici prea multă, nici prea puțină. Nu e o activitate pentru fiecare zi, dar cu siguranță dacă nu necesară, foarte folositoare din când în când.

La Mănăstirea Cozia

Follow my blog with Bloglovin

Looking at the locals, living in a restrictive regime where self-expression and the free propagation of ideas is not exactly what you would be inclined to do, I’m wondering how many live for a dream and what is that dream?

Travelling through tens of countries from Bangladesh to Japan and Argentina to Kenya, seeing different cultures, political systems, schemes of thinking, beliefs, religions, behavior models, my personal dream is to get to the people’s core way of being and understanding them.

Judgment can only be stopped by knowing, by documenting, by understanding, by seeing and genuinely trying to put one in the shoes of the other. We live in a globalized world that is more racist and less understanding and tolerant to other beliefs, cultures and religions than ever.

Before judging someone or something try to understand where they’re coming from, how they think and what they have to say.

I wanted this trip for years and it must be 15 years since I’ve been in a group tour, an itinerary organized by somebody else. While this is the most common route in Iran, when I come back, I have to visit Tabriz and maybe Mashad.

Mashad is a holy city in the East of Iran where Imam Reza (or Ali al-Ridha), the 8th Imam of the Twelver Islam, a section of Shia Islam, was buried.

Globalization: A Basic Text

Closing my eyes, I can see where I am on the world map. So far, yet so close. What about my mission, my life? Where am I? We’re so good with practical aspects, yet with the less tangible we still seem to struggle. At least I do and I’m unceasingly searching, searching. Sometimes I feel like a dog scratching the ground in search of something he cannot see or feel, yet his senses tell him it’s there.

It’s second day and I wished I talked less and listened more. Does human interaction scare me? Does it make me look inside? Simply cannot sleep. Does a story that resembles mine make me sad? Does my competence make me too proud? Do I not take rejection, criticism?

Travel, just like love, is meant to change us. My motto is:

If love and travel did not change you, it means you did not love enough or traveled far enough.

Love, another force that makes the world spin.

I’m working on myself without even noticing, washing away pain, learning to deal with my thoughts, at the border between acceptance and understanding. Between these two doors I walk back and forth.

It’s a long way, a long process. It means dedication to myself and meanwhile I’m trying to observe where selfishness ends and giving begins.

Personal Revolution: How to Be Happy, Change Your Life, and Do That Thing You’ve Always Wanted to Do

Related Posts

  • 34
    I am as individualist as one can be. After finding myself in a moment where I feel I am not growing anymore, after proving everybody, especially myself, that I can hustle in the cold legal world, I decided there has to be only me, myself and I. So I shall…
    Tags: years, live, life, visit, living, love, change, feel, good, free

Ladies shopping in the Isfahan Bazaar
Ladies shopping in the Isfahan Bazaar

Real Iran is not something you read about on the Internet. It is not just landmarks and a few historical dates. It is a country with ups and downs, with people having the same life phases, worries, hopes and dream, like you and me. Like any other country.

This is where we fail in connecting to each other on an inter-religious and intercultural level. We forget this simple rule. We are all the same, at the end of the day.

 Circumstances might influence our life coordinates, but we’re built more or less the same and have the same triggers. We can connect through smiles, music, an open gesture or a simple Helo. Yet, why is it so hard to do it?

Conversation with a local female entrepreneur. She’s brave and she knows what she wants. She fights for her rights and for her baby. With a truly impressive life story, with not much help from anyone she hustled in a male dominated society, getting pretty far, I would say.

She’s the type who knows how to stretch limits, even the Iranian limits, who knows what happens abroad and how to adapt a make the most within the tight perimeter one has in the current days Iran.

Together with young Iranian girls who approached me to ask me things every youngster is interested in when seeing someone…different. Their approach is a lesson to us all. Just ask before you assume…

Somewhere in the Karkas Mountains (Karkas means vulture), in central Iran…

The map of the Middle East
The map of the Middle East

 

On our almost 3 hour ride from Tehran to Kashan we pass from Tehran Province to Qom Province and then to Isfahan Province, where the city is located.

As foreign tourists, we have the obligation to stop at the police station and declare our presence as we pass from one province to another, but our driver takes care of that.

Iranian music, the endless desert, long fences written in Farsi, some tree plantations, old, eroded peaks of the mountains melting into the desert.

We’re going South from the basis of Elborz Mountains, where Tehran is situated through the Dasht-e Kavir Desert, the salty desert in Central Iran.

Map of Mircea Malita's The State of the World, 1985, p. 296
Map of Mircea Malita’s The States of the World, 1985, p. 296

A truck full of soil and a police car behind. Our bus pulls over. First thing that occurs to me is that something is about to happen. Anything could happen. Anywhere, I mean, not just in Iran, Lebanon, Algeria or Pakistan. I remove my memory stick with pictures from the camera and put the blanket on my head. We drive forward.

Intuition is within us all. Sometimes I simply know.

Reading the local newspaper Tehran Times on the road: nuclear deal everywhere, Lebanese elections, on the Tehran International Exhibition of Flowers that I saw the other day, an English learning section – pretty cool, on Tehran’s noise pollution issue, Energy Dominance, Energy Strategy, Deals, Energy Swaps, whatever, I’m getting back to my thoughts.

Reading the Tehran Times

When I hear comments on Muslim women it makes me wonder. Let’s say they don’t have a choice – but this is a different discussion – and they are forced to do things. Let’s say you don’t take me into account that I probably can defeat you preconceptions…

What about you, free, emancipated, coming from Western, democratic country, highly educated, financially independent, what’s your excuse? Why do you wear those ugly clothes, why are your beliefs so narrow, why do you stick to that abusive man, why don’t you leave?

The thing is that these people do not like to hear this question. They pretend they don’t hear it and find so many different excuses.

Looking out the window and thinking of too many things at the same time
Looking out the window and thinking of too many things at the same time

Back to more beautiful things…

Back to my too many per minute, aggressively competing in my mind, parallel, explosive, overlaid, overplayed, multilayered thoughts. Ignorance is bliss. It’s so easy to judge what you don’t know, what you don’t understand.

By now the lady next to me makes assumptions on how mean the women here are. Because they live here and they wished they did something else than what they’re doing. However, every single one of us speaks through theirown feelings and sees the world through their own limitations.

I don’t think so… I say and then ignore her completely.

Impressive relief from Tehran to Kashaan
Impressive relief from Tehran to Kashaan

How much these men and women deceive themselves: first, that they are better than the men here and that they treat women better and the second, that they can do what they want and that they can actually do it. What they don’t notice is how they run away from their own failures in trips to countries where they like to think people are less happy than them. Continuing to brag about running out of passport pages, while I don’t say a word, running away from something – reality, their reality.

People see the world through their own eyes, applying their own filters, don’t they? Their own limitations and understanding of the world.

…and the most interesting part is that the husbands of the ladies who comment most on the condition of the local women have the most misogynist comments.

One of the lessons I’m learning at the moment is to be more focused on myself, on within than on the outside, where, with or without my will I notice too many things. This ability is great, but it keeps me away from being 100% connected to my own axis.

Between two cultures, between two worlds. The one I belong to and the one I was born in. The one down here and the one up there.

I think when you travel, you have to take things as they are. Observe. The culture, the people you meet, the habits you hear about. Don’t judge, don’t stare, just absorb and be amazed at the mosaic of cultures, traditions, faces and skin colors this world hosts.

At the Tabatabei House in Kashaan
At the Tabatabei House in Kashaan

Related Posts

  • 38
    Some places are so friendly, but most of people don’t know it. Like Iran. The airport is brand new and well furbished and I could see from the plane the fancy cafe where I drank a nice alcohol free mojito when I was solo female traveler to Iran during wintertime,…
    Tags: tehran, people, things
February 10th 2016
I realized why fancy, still waters places don’t appeal that much to me. I like the turmoil of the water, the raging waves, it’s darkness, mystery and underworld secret life.
I haven’t even gone through a quarter of this month’s travels and it’s time to request some more for March. What I know is that I’ll return on the 3rd from Osaka – well, nothing is for sure in aviation, but let’s just put it this way. Then I need to be in Vienna before the 6th to meet my mom attending the annual European Congress of Radiology. Man, this Congress is a tradition to me. Since I was in my first years of school, when she used to go by train from a nearby town, always on the run, one time with my dad throwing the suitcase in the train while it was moving. Oh well, great memories. I want to request Barcelona, but there’s on charm in the city without him.
This is an important month to me, a meaningful one. I feel the progress, the moving forward, but I also feel the weight of the past, of the things I cannot or do not want to let go. But I have to…
Everyting is connected and I know it. What’s the odds that he reads a book about the Romanovs and the first article I see in the morning is about Anastasia the only survivor of the family?
Why do I blame him for being so selfish when all I care is my travels, my books, my readings, my lifestyle, my pictures and my experiences, my feelings, my evolution and my journey?
Texting my mom I have some pain. Adding “but at least it came in days off and not when I’m in holiday”. This is how I see my work, holiday. Eternal holiday. And believe me, it’s a very hard job.
Another not so by chance discussion. […] I might become a war photographer one day, not war correspondent as I like to joke sometimes. Or both. I get flashes of instants, bits of conversations and they connect in my mind in less than a few seconds then I feel a heat in my head. Maybe I’m just hungry.
My feelings are uncertain to random people listening to your dreams and hopes and wishes. People who don’t know you. People who are patient with you, don’t seem to judge you and wait until you’ve finished what you have to say. People who you don’t know, yet they make you feel comfortable around them. Who you could speak with forever, about anything. And some people you think you know…
I’m almost here for one year. Wow! This went by fast. Al Shaqab 2016 equestrian event is already coming up. I remember the enthusiasm I followed the participants. I am a wild horse  in my life, a horse in Chinese horoscope and yes, horse means strength and workforce. Arabian horses are the most beautiful and it’s a symbol of my moving to the desert. And my ancestors used to live on horses. It’s in my blood, too.
IMG_7452
A while ago, when he probably got fired from the job, a crazy colleague of mine posted online. “From penthouses and world tours to jail cells and court cases.”. Well, I’m exactly the opposite.
It’s past midnight and I listen to Scorpions. They seem to be understanding quite well what i feel. “Always somewhere”, “I wanted to cry”, “Are you the one” and “When you came into my life”. Yes, totally me. Ok, and “Dust in the wind” and “Winds of change”.
Source of pictures: www.google.com

Arrived from Milan after a 9 hour delay and 6 hour flight. The sunrise is amazing and the moon is on the sky, too.

At least we’re looking at the same moon…

At least we are flying the same skies

…sharing the same view

…swimming in the same thoughts and feelings ocean

…secretly caring for each other, loving each other, mirroring each other, speaking to each other in endless mind conversations

…liking the same small details of this infinite world

…looking at the world from the same angles

…both being sensitive to bits and pieces on the inside and think skin on the outside

…both being sarcastic and subtle

The smart people keep their mouth shut. Apparently, I write a lot on the blog.

I think I haven’t slept at night for ages. Not ages, but months. Yet again I’m back home in the morning, sleep throughout the day and leave in the wide world at night.

Indeed, the places I go to, the speed I move with, the thousands of people I interact with, the newness of everyday, the spontaneity and surprising are filling my life to maximum. I know this is not the real life, but it’s exactly how and who I am as a person, down to my deepest layers. There will be time for real life and it’s not like I’m sacrificing anything.

Good morning again, it’s 6 PM. Let’s get the day started. Another chance to improve, spread the good, find new ways to grow and enhance my skills. What date is it? I don’t know. Day of the week. Haha, I never know, but I don’t care. Gas!

The events have the importance you give them.

I cannot shut my mind it just keeps flying not running to all the corners and drawers of my thoughts. My war with myself.

I’m learning and becoming, through motivation I’m evolving, growing and transforming in millions of ways to get back to the old me with a tiny difference. But a relevant one.

It’s 11:00. Almost midnight. Living the hotel life. World tour!

Just got at the airport and my standby changed to Bali for next month, so let the world tour begin: Beijing – Bangkok – Maldives – Milan – Bali – Ho Chi Min – Osaka. Strong essences are in small bottles. February will be amazing!

Yes, I am motivated. Extremely motivated. And I love my job and I mind my own business. Off to Barcelona from gate D11.

 

 

October 14th 2015, somewhere around the world

I think I might go crazy. Every line I read, every song I listen to, every part of movie I see I perceive as a message. A divine message. I started watching The Clone again, the famous Brazilian soap opera which I was watching in 2003. The year when I began feeling, I began transforming, I began suffering, as a woman. 12 year have passed and…

I’m on the way of discovering the code of life, the path of destiny and all the information coming my way seems to link as a puzzle. First the too high flow of energy, then the Frequencies movie, then knowledge changes destiny concept, then the cloning ethic issue, divided between two worlds – the modernity and the traditional one. Maybe not by chance tradition comes from the Islamic world, where I longed to return, where I am now, where he came, too and where we met.

A few years later, in 2007, I was handed Brick Lane, more or less a book about destiny.

Fulfilling my destiny, the obsession of my life. Why was I sent here? Why do the things that happen to me happen the way they do?

Last book before moving to the desert was of an Iranian author, Parinoush Saniee, called The Book of Fate. I received it from my colleagues in the Law Association of which I still am the Vice-President upon my successful passing of the Final Bar Exam. At that moment I thought I wanted to share my days with someone, but I knew that was not possible since the destiny had other plans for me. What I learned, destiny does not come easy, as…this is the destiny, it has to happen like this everything will be fine. No! There’s hurdle and hustle and things going against and there’s our freedom to choose…

Digging in my past, I see my future and in this way I’m hoping to find the key to the future.

I want a coat of arms.

I remember dreaming of a house like the one in the movie (a riad), with an interior garden where parties with singers and dancers and colorful caftans occur every now, where a geometric shape well is decorated with pink and yellow flowers, where men sit on cushions and huge pillows sipping tea and smoking shisha. More than a decade later my dreams have not changed, but for sure I have gotten closer to them. Should it be destiny?

Some quotes from the movie: “Anything man dreams of can become reality”, “Man dreams only what he can achieve”, “It is a sin to go against God’s will”.

[…]

Trying to explain myself how I ended up going to Law School and being a lawyer, I realize that even our souls made a contract before coming here, that we chose our parents before coming here.

We have a connection.

Quote from the serial: “The journey makes people come closer”.

Here I found my roots, my long lost roots.

I love going to the corner restaurant where there’s only men. Mainly workers, most of them in their 40s or 50s, some eating and others only savoring a coffee, the look at me with curious eyes.

This is the song of my state right now:

P.S. (January 29th 2016):

Again about Destiny. Over and over again.
My mind runs randomly to the end of the movie “Gia” about the 1970s supermodel Gia Marie Carangi (1960-1986) played by Angelina Jolie.

“Life and death, energy and peace. If I stopped today, it would still be worth it. Even the terrible mistakes that I have made and would have on made if I could. The pains that have burned me, scared my soul, it was worth it. For having been allowed to walk where I have walked, which was to Hell on Earth, Heaven on Earth, back again, into, under, far in between, through it, in it and above…”

 

May 22nd 2015

I wrote this text at the very end of last year, when everybody was getting ready for the “new year, new me” plans. Not myself. I was not so profound, but yet I had some plans…

I am taking a risk as I did so many times before and 2 or 3 times essentially, moving to another country. Like now.

 “As I am what I was, I will be what I am” –  Nechifor Crainic

2015 shall bring the change. A total one. The normal step forward that nobody needs to approve. It is sufficient that I want to take it and I feel it is right. Right time, right place. I take ownership of all the repercussions and I am sure it shall be perfect! I am confident about my intuition and my own means. I made it everywhere around the world I’ve been. This cannot be different.

IMG_3822

 “As I am what I was, I will be what I am” –  Nechifor Crainic

When I was 6 I insisted to go to school, at 14 I saw an advertisement in a newspaper and I ended up studying for one wonderful year in the States, at 16 I found out that the place to be is Bucharest, at 17 I was admitted with full scholarship at the Law School of the University of Bucharest, at 18 I went back to the States to work and travel, at 19 I was already working in a top law firm (I was supposed to work 4 hours a day, but I was there for 12, because I loved   what I did), at 22 and 2 months I became the youngest lawyer in Romania, at 24 the youngest fully qualified lawyer in Romania. I got used to the fullest of life and I cannot and do not want to hit the breaks.

During the 5 years I have worked I did not have one day off for anything except continuous legal education. You might say…I have seen the pictures, you have been everywhere. Indeed! But if you look more careful, all destinations were in cities where at the moment I visited international conferences or summer schools or law contests were happening. During the exam sessions I never took days off to study, I studied at night or during weekends.

Nobody made me do this and the circumstances did not force me to work. I wanted to evolve continuously and I did everything with all the strength, passion and energy that I am capable of.

But now, I want to take a sabbatical and I could not be more proud of my decision.

Career, especially in a field like lawyering, implies the sacrifice of free time, of traveling, of small discoveries during late walks, meetings with friends, last theater plays.

At my age (and only after I have reached a decent professional level, because until now I saw things from a totally different perspective) I do not want to deprive myself from the small pleasures of life. I have my whole life ahead for this.

Now I am young and I want to see broad horizons, sunrise between clouds, sophisticated perspectives or …shallow ones, beautiful places or cursed ones, beautiful, kind, thin, yellow, wide, white, black people.

I am a person of contrasts, and I want to live surrounded by them. This is how my life has been until now. In 2015 I choose the extremes and I accelerate to the maximum to my limits, trying to defeat them. The same way I accelerated restlessly in the career chase for the past 5 years. I accumulated in these years a sea of information, skills, I chopped them, I repeated them, I lived from the sleeping inertia only to wake up to work again. For my age I have gathered a quite diverse experience because I grew up between grown-ups.

I am 24 years old and I do not feel very young. Maybe I am, but the 6 years that separate me from a new prefix do not seem very long. In 2015 I choose the extremes.

IMG_2462

However, I feel I have stopped evolving. I feel in a match box that I am going to set fire to in 2015. This match box I think is a saturation state. 7 years I left my hometown because of the same reason. Now it is the moment for a new stage. I loved Bucharest for everything it offered and I liked – art, culture, opportunities. I still do…a little, because this is the way I am, melancholic. But it feels so tight lately…like a match box.

“As I am what I was, I will be what I am” –  Nechifor Crainic

I am starting a journey of self, now, as long as the youth and the lack of familial responsibilities allow me to. I am not lost and I am not trying to find myself. I know exactly who I am, I am aware of my force and I took an assumed decision.

“As I am what I was, I will be what I am” –  Nechifor Crainic

I wished I was one of those content people. That they graduated for university, that they have a respectable profession and one or two memorable successes. But I am not and I am looking for more.

The biggest problem of nowadays society is that it prevents you from fulfilling your dream, showing you an amazing career as your goal starting from high school time. In this chase, I woke up surrounded by a lot of frustration, by lives running on the success ladder. Apparent success.

We are our only enemies and we deprive ourselves from acting the way we feel. From doing what we want. We censor our wishes and dreams fearing that the world shall judge us. We are protecting ourselves from the society’s sentence this is allowed or this is not allowed. But the truly happy people ignore what people say. What society says.
The boring rules of society never interested me although I lived very well in it and was given many times as a positive example, deep inside I rejected them and I refused to convey.

I am a nomad. The blood that runs through my veins is not meant to stay in one place. I am a warrior. I fight myself most of the times and my own limits. And oh … my rebellious self. My calculated rebellious self. I am wild, free, forever young.

I want to break every chain that is hanging from my liberty, that hangs preconceptions about life, status and happiness, about a questionable self-punishment thinking one day  things will fall into place, about the lies I told myself until now and especially about the ones I believed. I do not want to hear about or see any of the cages and chains of company promotions, hamsters’ wheels races, nights between files and papers, weekends lost at the office. Not now! I did this long enough to have the courage to admit that during the 20s life should not be lived like this. At least not mine. And not only to admit this, but also to act. My personality is tailored for safari and the clear sky, for above and beyond the mundane.

I want collect stories for my kids and grandchildren and make memories all over the world. To collect experiences, emotions, sensations and life moments. Personal ones and not connected to deadlines or projects.

IMG_2774

I want to surround and conquer all my seen and unseen, known and unknown fears. To tear into pieces all the stupid pre-conceptions that keep all of us back in our evolution, hit the gas until the floor and push my limits again and again.

<iframe width=”560″ height=”315″ src=”https://www.youtube.com/embed/AFtUpMTs4vI” frameborder=”0″ allowfullscreen></iframe>

I want feed my native curiosity and educate my love for exploration, open the golden cage and fly away, dive in the new, the unseen, the unheard of, the amazing, to live life to fullest.

I want to concentrate on my charity work and activity, Arabic language and on writing. On people, new cultures, places and meridians.

I want to take a journey of patience, humility and spirituality, take care of my soul, of the spiritual and not only of the material.

I want to open up the world and find my mission in life.

I want to change the world by changing myself.

So I chose aviation. Because what I love most about it is that, as in life, you have to save yourself before you save others.

P.S.: I have only one regret – to be leaving Romania – because I don’t know why, but I feel I shall be missing (at least) 10 years.

 

IMG_9570

Romanian version below

Am scris acest text la finalul anului trecut, pe cand lumea se pregătea de toate acele angajamente de genul “un an nou, un nou eu”. Eu nu am fost la fel de profundă, dar tot mi-am propus ceva…

Îmi asum un risc așa cum am făcut-o de atâtea ori, iar de 2-3 ori în mod esential, mutându-mă în altă țară. Ca și acum.

“Cum sunt ce-am fost voi fi ceea ce sunt” Nechifor Crainic

Anul 2015 va adduce schimbarea. Totală. Pasul firesc pe care nu trebuie sa-l aprobe nimeni, e suficient ca eu vreau sa fac asta. Alegerea potrivită la momentul potrivit! Mi-o asum si sunt convinsa ca va fi perfect! Am încredere în intuiția mea și nu mă bazez pe nimeni. Am reușit peste tot în lume și nu poate fi diferit de data aceasta.

“Cum sunt ce-am fost voi fi ceea ce sunt” Nechifor Crainic

La 6 ani am insistat sa merg la scoala, la 15 am vazut un anunt in ziar si am ajuns sa studiez un an minunat in State, la 16 am aflat ca ora exacta se da la Bucuresti, la 17 intram la buget la Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti, la 18 ani plecam din nou în State, la 19 ani deja lucram (aveam norma de 4 ore pe zi si stateam si 12, pentru ca imi placea)  la o casa de avocatura de top din Romania, la 22 de ani și două luni devin cel mai tanar avocat din Romania, la 24 de ani cel mai tanar avocat definitiv. M-am obișnuit cu viața agitată și nici nu pot și nici nu vreau să frânez.

În cei cinci ani de muncă nu am avut o zi de concediu pentru altceva în afară de pregătire profesională suplimentară. Și nu exagerez. O să spuneți…dar am văzut pozele. Adevărat! Dar la o privire mai atentă, toate erau din orașele în care participam la conferințe internaționale, seminarii de specialitate, școli, cursuri, concursuri. Nici în sesiune nu îmi luam zile libere, învățam noaptea.

Nu m-a obligat nimeni să fac asta și nu am fost obligată de circumstanțe să muncesc. Mi-am dorit să progresez mereu și am făcut-o cu toată tăria, pasiunea și energia de care sunt în stare. Însă acum vreau să fac o pauză și nu aș putea fi mai împăcată cu decizia mea.

Cariera, mai ales intr-un domeniu precum avocatura, implica sacrificiul timpului liber, calatoriilor, descoperirilor marunte in plimbari tarzii, intalnirilor cu prietenii, ultimelor piese de teatru.

Or, la vârsta asta, și numai după ce am ajuns la un nivel profesional decent, caci pana acum lucrurile au stat cu totul altfel, pur si simplu nu mai vreau sa imi impun astfel de sacrificii.

Punct. Am viata intreaga în față pentru asta.

Acum că sunt tânără vreau sa vad orizonturi largi, perspective complexe…sau inguste, locuri frumoase sau lovite de greutati, oameni frumosi, buni, slabi, lati, galbeni, albi.

Sunt omul contrastelor, sa fiu inconjurata de contraste si sa traiesc in mijlocul lor a fost un deziderat de cand ma stiu. Asa a fost pana acum. În 2015 aleg extremele, accelerez la maxim spre limita. Asa cum am accelerat neincetat in cursa carierei de vreo 5 ani. Am acumulat in acesti ani o mare de informatii, de deprinderi, le-am tocat, le-am reluat, am trait din inertia somnului doar pentru a ma trezi sa muncesc din nou. La varsta mea am acumulat o experienta diversă pentru că am crescut între adulți.

Am 24 de ani si nu ma simt foarte tanara. Poate sunt, dar cei mai puțin de 6 ani care ma despart de un nou prefix nu par foarte lungi. Îm 2015, aleg extremele.

Cu toate astea, simt că nu mai evoluez. Mă simt intr-o cutie de chibrituri căreia în anul 2015 o să-i dau foc. Cutia asta de chibrituri…cred ca e o stare de saturatie. Acum 7 ani am plecat din Tirgu-Mures din acest motiv. Acum este momentul pentru o noua etapa. Iubeam Bucurestiul pentru tot ce ofera si imi place mie – arta, cultura, oportunitati. Inca il iubesc…putin, ca asa sunt eu, melancolica. Dar ma strange rau…ca o cutie de chibrituri.

“Cum sunt ce-am fost voi fi ceea ce sunt” Nechifor Crainic

Pornesc într-o călătorie a sinelui, acum cat tineretea si lipsa responsabilitatilor familiale mi-o permit. Nu sunt dezorientată și nu încerc să mă găsesc într-un colț de lume. Știu exact cine sunt, sunt conștientă de forța mea și am luat o decizie în cunoștință de cauză.

“Cum sunt ce-am fost voi fi ceea ce sunt” Nechifor Crainic

Mi-aș dori să fiu unul dintre oamenii mulțumiți. Că au terminat of facultate, ca au o profesie respectabilă și una-două succese memorabile. Dar nu sunt și caut mai mult.

Problema cea mai mare a societății noaste este că te împiedică să-ți îndeplinești visele. De aici vieți de frustrare, alergate pe scara succesului. Aparent.

Suntem singurii noștri dușmani și ne privăm singuri de bucuria libertății de a ne manifesta așa cum simțim. Ne cenzurăm dorințele de teama că lumea ne va judeca. Ne ferim de sentința biciuitoare a ceea ce se face si ce nu se face, ce este permis și ceea ce sub nicio formă nu este acceptabil. Oamenii fericiți ignoră ce zice lumea. Ce zice socieatea. Regulile plictisitoare ale societății nu m-au interesat deși am fost dată de multe ori drept exemplu pozitiv în cadrul ei. Spre disperarea unora, le-am respins și am refuzat să mă conformez.

Sunt o nomadă. Sângele meu nu mă lasă să stau într-un singur loc. Sunt o luptătore. Mă lupt cu mine și cu propriile mele limite. Sunt o rebelă. Cred că sunt o rebelă calculată.

Vreau să rup fiecare lant si lantisor ce tine de libertatea mea, ce atarna precnceptii despre viata, statut si fericire, despre o autopedepsire stupida in ideea ca “acum e greu, dar va fi bine in viitor”, despre minciunile pe care mi le-am spus pana acum si mai ales despre cele pe care le-am crezut. Nu vreau sa aud sau vad niciunul dintre aceste lanturi ale promovarilor si curselor de hamsteri si a noptilor petrecute intre hartii si a sfarsiturilor de saptamana pierdute la birou. Nu acum! Am facut asta deja destul timp si am curajul sa recunosc (fata de mine) ca nu asa trebuie traita perioada 20-30 de ani. Si nu numai sa recunosc ci si sa actionez. Personalitatea mea e construită pe modelul safar și cer senin, departe de mundan.

Vreau să colecționez povești pentru copii și nepoți și să adun amintiri din jurul lumii. Să strâng experiențe, emoții, senzații și momente de viață. Personale și nu legate de deadline-uri si proiecte.

Vreau să mă încercuiesc și să înving toate fricile mele văzute și nevăzute, cunoscute sau necunoscute încă. Să demontez toate preconcepțiile stupide care mă împiedică să evoluez, să accelerez la maximum și să-mi împing limitele din nou și din nou.

Vreau să-mi alimentez curiozitatea native și să-mi educ iubirea față de explorare, să deschid colivia aurită și să zbor, să plonjez în nou, nemaivăzut, nemaiauzit, fantastic, să trăiesc viața la cote maxime.

Vreau să mă concentrez pe munca și activitatea de caritate, pe limba arabă și pe scris. Pe oameni, pe culturi, locuri și meridiane noi.

Vreau să pornesc într-o călătorie a răbdării, umilinței și spiritualității, să am grijă de suflet, să acord mai multă atenție  spiritului decât materiei.

Vreau să învârt lumea pe toate părțile și să-mi găsesc misiunea în această viață.

Vreau să schimb lumea schimbându-mă pe mine.

Așa că am ales aviația. Pentru că ceea ce îmi place cel mai mult este că, la fel ca în viață, trebuie să te salvezi pe tine întâi, înainte să îi salvezi pe ceilalți.

P.S.: Am un singur regret, ca plec din România pentru că nu știu de ce, spre deosebire de dățile trecute când am plecat, dar am o presimțire că voi lipsi (cel puțin) 10 ani.

În momentul în care citiți acest mesaj eu mă aflu în avion spre Oman, indicând pasagerilor ieșirile de urgență și cum să folosească măștile de oxigen în caz de decompresie.

Povestea

Sunt avocat. Din 2012, când am devenit cel mai tânăr avocat din România, la puțin peste 22 de ani, promovând un examen la care rata de succes este sub 10%. Am lucrat într-o casă de avocatură de top aproape 5 ani. Începând cu anul II de drept am fost, în ordine, intern, paralegal, avocat stagiar și avocat definitiv. Și unii oameni avizați spun că am făcut treabă bună.

IMG_3335

În ultimii doi ani am lucrat ca avocat cu tot ce implică profesia (reprezentare în instanță, redactare de documente nesfârșite, studiu continuu, deadline-uri sfâșâietoare, multă cafea), am absolvit un masterat în limba engleză (la care am fost admisă prima), cursuri postuniversitare, precum și Institutul Național de Pregătire și Perfecționare a Avocaților (studii obligatorii pentru avocați stagiari, pe o perioadă de doi ani). Am publicat articole în reviste de specialitate și din când în când am participat în calitate de speaker la conferințe de drept. Am participat la cele mai importante specializări și concursuri din Europa în domeniul dreptului privat. Pe scurt, am fost implicată 100% în evoluția profesională, iar în acești 5 ani inclusiv concediu l-am folosit pentru examene, cursuri, specializări, teze și am bifat succes după succes. Nu, nu sunt modestă și nici nu am de ce să fiu pentru că totul a implicat studiu continuu și muncă multă, iar totul a venit la pachet cu un preț și cu sacrificii.

Ideea principală

În decembrie am promovat examenul de definitivare în profesia de avocat, din nou fiind cea mai tânără din țară. Cu două zile înainte de examen, însă, mă prezentam (cu legislația profesiei de avocat – cu copertele acoperite, să nu vadă nimeni ce citesc – la pachet pentru că mi s-a zis că o sa dureze mult) la interviu pentru a deveni stewardesă. După interviul final în timpul căruia am povestit despre țările în care am studiat, lucrat, călătorit și locuit, intervievatorii mi-au spus că, pe langă profesia mea, deja sunt stewardesă.

Apoi lucrurile au decurs foarte repede și oarecum firesc. Am luat interviul în ziua următoare. Am devenit avocat definitiv 2 zile mai târziu ca urmare a promovării examenului, am continuat rutina fiecărei zi la birou, iar după două luni m-am trezit în căsuța poștală cu un bilet de avion către nou – de la oraș/țară/continent, domeniu de activitate, religie oficială la limbă, tradiții, obiceiuri, mentalitate.  Doar dus. Am împachetat totul (o viață de om împărțită între 2 orașe), mi-am dat demisia și mi-am luat rămas bun de la tot ceea ce era cunoscut, în mai puțin de 4 zile, pentru a mă îmbarca spre (splendidul) necunoscut.

În ultimele două luni am efectuat cursuri de formare ca însoțitor de bord la unul dintre cele mai performate centre de instruire din lume. Am învățat despre tipuri de avioane, noțiuni de siguranță, acțiuni în caz incendiu, bomba la bord, evacuare pe apă și sol, prim ajutor, modalități de soluționare a disputelor, ospitalitate, tipuri de vinuri și cum să oferi un serviciu la standarde înalte, atât la propriu, cât și la figurat. În plus, am învățat cum să aplic machiajul corect, nuanțele care mă favorizează, cum să obțin cocul perfect care rezistă, cam tot ce și-ar dori o femeie. Am funcționat 6 zile pe săptămână, uneori începând cu de la 3 sau 4 AM într-o grupă de fete deosebite din 12 țări.

IMG_3327

Astăzi încep călătoria vieții mele, un drum al autocunoașterii și autoeducației. Pornesc în căutarea unei nevoi spirituale/interioare în detrimentul uneia materiale. Voi căuta legi nescrise, mai degraba ca cele scrise – ca până acum. Cunosc zeci de legi și valize de cărți de drept, dar nu am niște răspunsuri simple. Vreau să aflu despre mine, despre viață.

Am ieșit din zona mea de confort pentru a mă muta într-o țară în care nu am mai fost vreodată, cu o cultură de care aparțin, dar care îmi este totuși străină, în care nu cunosc pe nimeni și unde am adus cu mine 3 lucruri într-o valiză. Plină de entuziasm și de fericire!

Am urât zona de confort de când mă știu și am schimbat mediul mereu, pentru că doar așa dădeam randament maxim. Am venit fără să știu unde, să caut, fără să știu ce. Aveam tot ceea ce și-ar putea dori cineva, dar caut mai mult. Nu mai mulți bani, mai multă recunoaștere sau mai multe blănuri. Mai mult decât doar … confort psihic, mai mult decât previzibilul dureroasei rutine. O axa proprie.

Eu văd lucrurile simplu: trăiam într-o inadecvare în timp și spațiu pe care am venit s-o corectez.

A fost un început grozav. Am dovedit lumii întregi și mie că pot realiza orice îmi propun. Prea tangibil pentru gustul meu. Voiam să mă înscriu la a doua facultate, dar am plecat la o facultate mult mai folositoare.

Concluzia: “Viața obișnuită nu mă interesează. Anais Nin

Da, sunt unul dintre cei mai calificați avocați din generația tânără și am luat o pauză ca să devin stewardesă și să calătoresc în jurul lumii. Este o decizie asumată complet, o decizie de care sunt foarte mândră. CV-ul meu îmi permite să iau o pauză de ani buni și să fac înconjorul lumii fără a-mi afecta parcursul personal.

Nu mă aștept ca toata lumea să privească cu ochi buni decizia mea și faptul că eu mă simt împlinită îmi dă luxul de a nu avea nevoie de aprobarea nimănui. Lucrurile se așează pentru fiecare așa cum trebuie, când trebuie.

Într-un interviu pe care l-am acordat cu privire la activitatea mea profesională anul trecut am fost întrebată, pe lângă aspectele profesionale, și despre pasiunile mele. Am răspuns:

 

Îmi place să călătoresc, să descopăr culturi și peisaje noi în destinații îndepărtate sau să mă plimb prin colțuri fermecătoare de București, să merg la concerte de muzică clasică la Ateneu sau la Sala Radio, să mă pierd prin târguri vintage, să citesc, să merg la restaurante bune sau să ronțăi ceva în centrul vechi al Bucureștiului și să mă uit la spectacolul străzii, să colind muzeele lumii. Am păstrat pasiunea pentru hărți și geografie de când am fost la olimpiada națională. Pasiunile mele se exprimă în mai multe culturi, limbi și meridiane.”

 

Deci, din acest punct de vedere, nimic surprinzător în decizia mea. Viața e plină de “turbulențe neașteptate”, nu?

Related Posts

  • 45
    5 Noiembrie 2012, Bucuresti, Romania A trecut si prima zi din cariera de avocat. Colegii mei - de doi ani si jumatate - m-au primit cu multa caldura si cu felicitari. Cu toate astea, inca nu constientizez ce mi se intampla, iar la intrebarea "Cum te simti?" raspund inevitabil "La…
    Tags: de, la

April 29th 2015, Doha, Qatar

Today I had my first flight and everything ran smoothly. I learned a lot, I was given many hands by my colleagues who were patient enough to explain me around, I was fast as an old snail and then advanced to slow as a snail. I spilled juice on the floor and made mistakes. I also did very good on many procedures you are only assigned after a while of flying and I am proud of that. I offered to do everything avoids and accepted all that was suggested.

What I learned is that attitude is the most important, whether you do or don’t so something, whether you know or not know an answer, the way you carry yourself is defining you in front of others. Especially in the aviation world where you work with somebody for a few hours, you have to act as a team, but then you probably never see them again. Yet, the world out there is quite small. Especially, when you fly around the globe sometimes in one week. Hence, the impression they make of you is forever. And sometimes, these persons you get to meet after many years in the place you least expect. In my short quarter century’s  life experience I learned this, sometimes the hard way.

There is one instructor I had during training who taught us many things about airplanes, but that anyone can do. Most important, what I learned from him was: to be always polite, to accept feedback and thank for it, don’t argue over it or answer back even if you are right, attitude matters most, a lost opportunity is never coming back and you should not waste it, don’t destroy years or hard work for small stupid things, don’t speak too much personal stuff, have fun, be humble.

Some of these teachings he never pronounced, but how one acts says more than a thousand words and the lesson is there for whoever is willing to “listen”.

If there is something I love, it is reading between the lines and seeing what is not there to see.

April 27th 2015, Doha, Qatar

IMG_3327

 

 

 

As you are reading this message I am in a plane to Oman, indicating the passengers the emergency exits and how to use the oxygen masks in case of decompression.

The Story

I am a lawyer. Since 2012, when I became the youngest lawyer in Romania, at the age of 22, after passing an exam for which the success rate was under 10%. I worked in a leading law firm for almost 5 years. Starting with the second Law School year I have been, in order, intern, paralegal, trainee lawyer and fully qualified lawyer. And some relevant people say I did a good job.

IMG_3351

In the last two years alone I have worked as lawyer with all that the profession implies (representation in courts, drafting endless memorandums, nerve wrecking deadlines, a lot of coffee), I have graduated a prestigious LLM (Masters of Law) taught in English (where I was admitted first), postgraduate courses and also the INPPA (National Institute for Training and Proficiency of Lawyers, a mandatory two year training for trainee lawyers). I have published articles in law reviews and every once in a while I participated as speaker at law conferences. I have participated at the most important international and European courses and contests in the Private Law field. In a nutshell, I was 100% involved in my career evolution and during all 5 years I used my holidays and off days for exams, courses, specializations, drafting thesis and checking success after success. No, I am not modest and I have no reason to be so because it involved continuous study and a lot of work and everything came together with a high price and sacrifices.

The Main Idea

In December I passed the final bar exam. Again, the youngest in the country. Two days before the exam, though, I was going (together with the lawyer profession law and statute – with the covers hidden so that nobody sees what I am reading – because I was told it will last long) to an interview to become a flight attendant. After the final interview during which I told about the countries in which I have studied, worked, traveled to and lived in, the interviewers told me that I am already a flight attendant.
Then, things ran smoothly and somewhat normally. I was accepted the following day. I became fully qualified lawyer two days later after passing the exam, I continued my everyday office routine and two months later I found in the inbox a plane ticket to the new – from city/country/continent, field of activity, official religion to language(s), traditions, habits, mentality, beliefs. One way ticket.

I packed everything (my whole life spread in two cities), I quit my job and said goodbye from the known, in less than 4 days just to embark to the (wonderful) unknown.

During the last two months I have completed flight attendant training at one of the most reputable training centers in the world (of course, I could not stay away from studying for too long). I learned about types of aircraft, safety notions, actions in case of fire, bomb onboard, evacuation on water and on ground, first aid, dispute settling methods, hospitality, wine types and how to offer good service. Moreover, I learned how to apply full make-up in less than 5 minutes, the shades that complement me, how to make the perfect bun, more or less what all women want. I have functioned 6 days a week, sometimes starting from 3 or 4 AM in a batch of wonderful girls from 12 countries.

Today I am starting the journey of my life, a road of self-knowledge and self-education. I am leaving to search for a spiritual awareness over a material one. I shall look for unwritten laws rather than written ones – as until now.

IMG_3335

Why? I know tens of laws and suitcases of law books, but I do not have some simple answers. I want to find out more about myself, about life and about the world.

I left my comfort zone to move in a country where I haven’t been before, having a culture to which I belong, but which is foreign though, where I do not know anybody and where I am taking 3 things in a suitcase. Full of enthusiasm and happiness!

I hated the comfort zone ever since I can remember and I constantly changed my environment, because it is the only way I am content and I live, work and evolve to my full potential.

I came without knowing where I will arrive, in order to look for something that is not defined. I did not asked for anyone’s blessing and I do not claim that someone understand me. I had everything that somebody would desire, but I am looking for more. Not more money, more recognition or more furs. More than just…comfort zone, more than the predictability of the painful routine. My own axis.

I see things a lot more simple: I think I was living in an inadequacy in time and space which I came to correct.

It has been a great start. I proved myself and the whole world I can do whatever I plan. To tangible for my taste. “Ordinary life does not interest me” Anais Nin. I wanted to sign up for a second university, but I left for a much more useful one.

 

The Conclusion: “Ordinary life does not interest me. I seek only the high moments.” Anais Nin

Yes, I am one Unexpected turbulenceof the most qualified young lawyers and I took a sabbatical to become a flight attendant and travel the world. It is a decision of which I completely take ownership for, a decision I am very proud of. My CV allows me to take a break of a few years witho
ut my professional path being hindered.

I am not expecting that everybody agrees with my decision and the fact that I feel fulfilled gives me the luxury of not needing anybody’s approval. Things happen for each of us the way they have to, when they have to.

In an interview I gave regarding my professional activity I was asked, besides the professional aspects about my passions. I answered: “I like to travel, to discover new cultures and views in faraway destinations or to walk in charming corners of Bucharest, to go to classical music concerts, to get lost in flea markets, to read, to go to fine dining restaurants or to have snack in the historical center of Bucharest and to watch the street show, to walk the world museums. I kept my passions for map since I participated at the national contest of geography. My passions are expressed in many cultures, languages and meridians.”

Therefore, from this point of view, nothing is surprising in my decision. Think of me as unexpected turbulence.